IE NATIONALA

Designeri faimoşi ca Yves Saint Laurent, Kenzo sau Jean Paul Gaultier au dedicat colecţii întregi cămăşii populare româneşti după ce Nadia Comăneci a apărut de câteva ori pe saltea îmbrăcată cu o ie tradiţională. Dar, înaintea creatorilor de modă, mari artişti precum Henri Matisse sau Constantin Daniel Rosenthal s-au lăsat şi ei vrăjiţi de frumuseţea portului românesc. De la primul ne-au rămas mai multe picturi şi desene înfăţişând femei îmbrăcate cu ie, iar al doilea a înfăţişat-o în tabloul „România revoluţionară”pe Maria Rosetti, englezoaică la origine şi soţia a lui C.A. Rosetti, purtând atât ie, cât şi năframă.

Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai ea:toate reginele României, dar şi aristocraţia feminină a timpului au adoptat acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de a se face plăcute de mulţime.

Termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti

Într-o lucrare despre costumul popular din Republica Moldova apărută sub egida UNESCO şi semnată de Varvara Buzilă (lucrare numită chiar aşa:Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic), cămaşa este considerată cea mai importantă piesă a costumului popular românesc. Şi aceasta din mai multe motive. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare subliniază diferenţele de vârstă, ocazii şi stare socială şi „determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca epocă, vârstă, ornamentică, cromatică”. Potrivit aceleiaşi surse, „din punct de vedere lingvistic, românii au moştenit atât termenul latin ie, derivând din latinescul tunicae lineae (tunică subţire purtată pe piele), pentru cămaşa femeiască, cât şi un termen împrumutat de romani din fondul celtic şi anume camisa, atestat pentru prima oară în limba latină în secolul IV [menţionat, de pildă, şi în Glossarium mediae et infimae Latinitatis al lui Du Cange cu o serie de versiuni demonstrând o arie largă de folosinţă a obiectului vestimentar – n.r.], din care provine românescul cămaşă, denumind deci o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei”. Astfel, în timp ce cămaşa are un înţeles generic, termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti. „În cel mai vechi strat terminologic se înregistrează şi denumirea de cămeşoi, folosită pentru a desemna cămaşa purtată în toate zilele, atât de femei, cât şi de bărbaţi, în anumite zone, referindu-se la aşa-zisa cămaşă dreaptă sau cămaşă bătrânească, a cărei croială de factură arhaică precede pe scară istorică pe cea a cămăşii încreţite la gât, considerată a fi tipul cel mai vechi din România”, se arată în cartea citată mai sus.

Trei tipuri de cămăşi în portul feminin

În portul feminin se disting trei tipuri de cămăşi, în funcţie de croială:cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, ia, sau cămaşa încreţită la gât, şi cămaşa cu platcă, influenţă a costumului orăşenesc. Platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în zona umerilor.După unele surse, este aproape imposibil de determinat când a apărut primul tip de cămaşă, dar se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic. Faţa şi spatele cămăşii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanulse confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita „pavă”, care oferea comoditate în timpul mişcării.